Timpul ... o relativitate pe care ne încăpăţânăm să o măsurăm în aşteptarea momentului ... în aşteptarea acelui moment definitoriu după a cărui trecere, de fiecare dată când vom privi în urmă, simţim că am rămas ancoraţi în acea clipă şi tot ce a urmat nu e decât experimentarea unei dilatări în timp atât a noastră ca fiinţe cât şi chiar dilatarea acelei clipe. Te poţi întreba dacă acea dilatare nu produce o diluare a intesităţii şi sentimentelor ... o întrebare ce ascunde o temere justă. Ei bine ... eu spun că nu. Eu ştiu că timpul de acum e acelaşi cu timpul de atunci ... este timpul ei ... sau ea este timpul meu. Am ajuns să fim două ceasuri a căror funcţionalitate este trădată doar de sunetul aproape imperceptibil al secundelor ce se repetă în timp ce ora rămâne în permanenţă aceeaşi: ora noastră.
Timpul ei ... timpul meu ... timpul nostru ... trei faţete ale aceluiaşi timp relativ şi permanent.
Pereţi încărcaţi cu ceasornice
Care au uitat să-şi bată ora exactă.
Pereţi încărcaţi cu ceasornice
Care îşi privesc stagnarea
În oglinzi frânte de lumină.
Simt cum orele se scurg mute
În cupa de smarald a veşniciei.
Simt, fără să văd, scăldatul lor
În timpul scurs lichefiat
...
În timpul lui ... în timpul ei
...
În timpul lor.
„Urăsc să fiu acolo unde ea nu este, când ea nu este.” Asta spunea Henry în romanul „Soţia călătorului în timp” scris de Audrey Niffenegger. Atât de multe sentimente cuprinse în doar câteva cuvinte comune ... asta spunea un om care nu aparţine niciunui timp şi totuşi aparţine tuturor timpurilor sale. Nonsens !?! Poate ... dar nu contează, pentru că singurul fapt important este că eu aparţin unui singur timp: timpului ei !
Nu sunt la prima încercare de a începe un blog aici pe Blogspot, însă niciodată nu am reuşit să fac mai mult de doua sau trei postări. Acum lucrurile stau cu totul altfel asta şi pentru că platforma pe care am postat vreme de aproape doi ani a suferit modificări menite să fie aducătoare de îmbunătăţiri ... nu zic că nu sunt îmbunătăţiri, dar nu mă mai simt „acasă”, totul căpătând un aer prea wordpress şi, aşa cum am mai citit păreri pe acolo, dacă doream ceva care să semene a wordpress atunci alegeam acea platformă de la bun început.
Acum sunt aici şi aici am de gând să rămân. O să mai dureze ceva timp până când voi pune totul la punct din punct de vedere al aspectului blogului, dar am convingerea că în cele din urmă îmi voi crea un spaţiu cu care să mă identific. Nu zic că nu regret faptul că am părăsit Weblog, dar asta este este.
Până la urmă pot spune că am crescut într-un mediu şi urmează, probabil, să mă dezvolt în acesta ... aşa cum, într-un fel, a făcut şi un scriitor pe care eu l-am descoperit recent şi pot spune că am fost plăcut impresionat de o mare parte a operei sale.
Anatol Baconsky, el este acel autor român care a lăsat o amprentă puternică asupra mea ... un om crescut şi educat în perioada regalistă şi consacrat ca şi autor în perioada postbelică ... în perioada comunismului. Am citit în aceste zile întreaga operă, atât poeziile cât şi proza dar şi lucrările sale de analiza a poeziei româneşti din perioada comunistă. Nu pot nega faptul că, la fel ca mulţi alţi autori ai perioadei de după cel de-al doilea război mondial, a căzut în plasa frumos colorată cu speranţe de mai bine în care se ascundea, din păcate, un comunism distrugător. Există în perioada de început a carierei sale o serie de poezii în care cântă, nu într-un mod atât de ostentativ ca alţi autori de poezie (ex. Păunescu), idealismul comunist şi lupta socială, dar aşa cum şi el ajunge să spună mai târziu ... totul nu a fost decât o etapă a creaţiei sale.
Însă ultimele sale volume de poezie ne dezvaluie un scriitor matur şi, de ce să nu fiu subiectiv, mult mai pe placul meu. Cadavre în vid (1969) şi volumul postum Corabia lui Sebastian (1978) sunt, din punctul meu de vedere, fără drept de apel, vârfurile de lance ale creţiei sale lirice. Se poate observa clar o maturizare şi o înclinare către observaţia filozofică.
Nu mai e nici otravă,
n-a mai rămas decât o limfă palidă,
limba arsă de soare agonizează
şi colţii s-au făcut mici, şi nimicul
sigilează cuvintele.
Tuturor celor ce n-au fost
li se vor înălţa statui, celor ce sunt
li se va pune un NU înainte – şi adjectivele
căzând vor încerca mereu să-mpodobească
fruntea pitecantropului. Numai vertebrele
vor fi întotdeauna surâzătoare
şi vor dansa, vor dansa, vor dansa,
strecurându-se prin toate crăpăturile
istoriei şi geografiei.
(Anatomie profetică, 1969)
Acesta a fost, într-o prezentare, e drept, nemeritat de scurtă şi neprofesionistă, Baconsky liricul. Însă, aşa cum am spus şi mai sus, creaţia sa se răsfrânge şi în zona prozei prin două opere extraordinare: Echinoxul nebunilor şi alte povestiri (volum ce cuprinde 10 povestiri aparent fără legătură între ele, dar care la un nivel psihologic alcătuiesc tabloul temerilor autorului) şi romanul Biserica Neagră, roman care a întâmpinat nenumărate dificultăţi în a fi publicat în perioada comunistă ... şi vă voi lăsa pe voi să descoperiţi de ce.
Întrebarea de final este următoarea: De ce un autor de o certă valoare a trecut aproape neobservat de tânără generaţie şi câţi alţii ca el mai sunt ascunşi în tomuri prăfuite pierdute prin biblioteci ?
Aţi fi dispuşi să cumpăraţi o revistă românească de fantasy&horror ?
După un an pe Ablog, câteva luni pe Wordpress şi aproape 2 ani pe weblog ... am decis să îmi aduc cuvintele şi aici.
Poveşti, poezii şi păreri ... asta o să găsiţi pe aici.
SĂ NE CITIM CU PLĂCERE !!!
