Preludiu – Timpul ei şi „Soţia călătorului în timp”

Timpul ... o relativitate pe care ne încăpăţânăm să o măsurăm în aşteptarea momentului ... în aşteptarea acelui moment definitoriu după a cărui trecere, de fiecare dată când vom privi în urmă, simţim că am rămas ancoraţi în acea clipă şi tot ce a urmat nu e decât experimentarea unei dilatări în timp atât a noastră ca fiinţe cât şi chiar dilatarea acelei clipe. Te poţi întreba dacă acea dilatare nu produce o diluare a intesităţii şi sentimentelor ... o întrebare ce ascunde o temere justă. Ei bine ... eu spun că nu. Eu ştiu că timpul de acum e acelaşi cu timpul de atunci ... este timpul ei ... sau ea este timpul meu. Am ajuns să fim două ceasuri a căror funcţionalitate este trădată doar de sunetul aproape imperceptibil al secundelor ce se repetă în timp ce ora rămâne în permanenţă aceeaşi: ora noastră.

Timpul ei ... timpul meu ... timpul nostru ... trei faţete ale aceluiaşi timp relativ şi permanent.

Pereţi încărcaţi cu ceasornice

Care au uitat să-şi bată ora exactă.

Pereţi încărcaţi cu ceasornice

Care îşi privesc stagnarea

În oglinzi frânte de lumină.

Simt cum orele se scurg mute

În cupa de smarald a veşniciei.

Simt, fără să văd, scăldatul lor

În timpul scurs lichefiat

...

În timpul lui ... în timpul ei

...

În timpul lor.

„Urăsc să fiu acolo unde ea nu este, când ea nu este.” Asta spunea Henry în romanul „Soţia călătorului în timp” scris de Audrey Niffenegger. Atât de multe sentimente cuprinse în doar câteva cuvinte comune ... asta spunea un om care nu aparţine niciunui timp şi totuşi aparţine tuturor timpurilor sale. Nonsens !?! Poate ... dar nu contează, pentru că singurul fapt important este că eu aparţin unui singur timp: timpului ei !